Din scaunul autorului

 

„Mariaj în Do Major”, 24 ianuarie 2026 , la Teatrul „În Culise”

Dacă regizorul Vasile Toma alege să urmărească spectacolul din culise, pe un ecran, eu prefer să urmăresc totul „pe viu”, din sală, să simt energia actorilor, să iau pulsul sălii, dar mai ales să-mi privesc piesa scrisă cu ochii spectatorului, să aud cum sună fiecare replică, fiecare ... tăcere. Nu e doar curiozitate, ci dorință de îmbunătățire a scrisului. Poezia și proza dau testul în fața cititorului, dar scrierea teatrului presupune un ansamblu mult mai complex, o corelație cât mai strânsă între fraza scrisă și aceea rostită. Desigur, în acest proces de „transcriere/verbalizare” un rol esențial îl au regizorul și actorii. Dar nici cei mai străluciți regizori sau actori nu pot ridica textul dacă acesta nu „trece rampa”.

După premiera „Mariajului” din 18 decembrie 2025, am simțit o mică dezamăgire în privința finalului. Parcă nu avea forță, concluzie, ceva lipsea. Analizând, mi-a dat seama că nu venea nici din regie, nici din jocul actorilor, deci pacostea era la text. I-am spus lui Vasile, a înțeles și mi-a dat pe loc tema: „Atunci scrie altul! Schimbă-l! Fă-l așa cum îți place!” Ușor de zis... Vreo săptămână m-a muncit, dar n-am obținut niciun rezultat. Știam că nu-l vreau cum fusese, dar nici nu vedeam cum aș putea să-l schimb. Și într-o noapte, pe la 2, când doar pusesem capul pe pernă, m-a lovit. Ăsta e! Fiindcă îmi era lene să mă dau jos din pat să-l scriu, l-am repetat în gând până am adormit, iar a doua zi l-am așternut pe laptop.

Le mulțumesc regizorului și actorilor Magda Băcescu și Ștefan R. Apostol pentru înțelegere și dedicare și îi felicit (că n-o fi ușor, după ce ai repetat de n ori același lucru, deodată să schimbi și să trebuiască să faci altfel, că așa i s-a năzărit cucoanei). Spectacolul de aseară a fost minunat, jocul lor a fost mai relaxat, mai cu aplomb, iar rezultatul a fost pe măsură. Bravo, dragilor! Ați bucurat o sală plină și ne-ați oferit încântare! E drept că pisicuța mi-a lipsit (sau dânsa, primadona, își face apariția doar la premieră, că deh!). Vă mulțumesc că m-ați ajutat să-mi văd atât plusurile cât și minusurile scrisului meu! Mulțumesc și publicului select și receptiv, care ne dă curaj tuturor să mergem mai departe!

Mulțumesc, Teatrul „În Culise”, domnule director!

Florentina Loredana DALIAN                   

Slobozia, 25 ianuarie 2026

„Mariaj ]n Do Major” - 24 ianuarie/ 21 februarie 2026

 

„Mariaj în Do Major”, o comedie amară despre iubire, sacrificiu și marile iluzii ale vieții.

Ce se întâmplă când doi oameni trăiesc zeci de ani împreună, dar fiecare în propria singurătate?

Când arta devine refugiu, iubirea – o convenție, iar adevărul apare prea târziu?

„Mariaj în Do Major” de Florentina Loredana Dalian, în regia lui Vasile Toma, avându-i ca protagoniști pe Magda Bacescu și Ștefan R. Apostol, este un spectacol intens, lucid și tulburător, în care umorul fin se împletește cu drama relațiilor mature.

Un duel verbal savuros între EL și EA, doi soți care își pun pe masă viața, compromisurile și marile minciuni care i-au ținut împreună.

Este un spectacol despre:

Despre artiști și muze.

Despre singurătate în doi.

Despre iubire ca iluzie… sau salvare.

24 ianuarie 2026

Ora 19:00

Teatrul In Culi

Biletele sunt disponibile aici:

https://teatrulinculise.ro/mariaj-in-do-major/

Vino să descoperi o poveste în care râsul doare puțin… iar adevărul sună în Do Major.

https://teatrulinculise.ro/mariaj-in-do-major/

Program ianuarie 2026 - Teatrul „În Culise”

 Sâmbătă, 24 ianuarie 2026, ora 19 - „Mariaj în Do Major”

Bilete aici: 

Bilete Mariaj in Do major - 24 ian '26, ora 19:00 - Teatrul In Culise - iaBilet.ro

CRONICA SPECTACOLULUI „MARIAJ ÎN DO MAJOR”

 

(SAU „SIMFONIA MINCIUNII”)

DE FLORENTINA LOREDANA DALIAN

(18 Decembrie 2025 - Teatrul În Culise)

 

Caragiale spunea: „Pentru un român care știe să citească, cel mai greu lucru e să nu scrie!”

Florentina Loredana Dalian reușește să îl contrazică cu brio pe marele nostru scriitor, dându-ne, prin piesa „Mariaj în do major”, un text admirabil, transformat de regizorul ultra inspirat și pretențios Vasile Toma într-un spectacol de o calitate excelentă, plin de emoție, sensibilitate și dramatism.

Deși în afișul spectacolului se menționează „comedie romantică”, îndrăznesc să spun că este mult mai mult decât așa ceva. Spectacolul ne-a oferit și comedie, dar și romantism, dramă, dar și banal, sugestie, dar, mai ales, ne-a pus în fața unei întrebări de o profunzime incredibilă: „Ce este dragostea?”  O întrebare hamletiană aproape, care se adaugă permanent celorlalte trei, la fel de incitante, pe care și le-a pus omenirea de-a lungul timpului: „Cine suntem? „De unde venim?  și „Încotro ne ducem?”

Păstrându-ne în spiritul lui Caragiale, amintesc de încă o întrebare „vitală” pentru majoritatea, formulată de Woody Allen: Și la ce oră mâncăm?”

Să revenim, însă, la spectcolul de aseară. Oricât ai fi de „cârcotaș” (eu însumi fiind în această categorie) nu poți să nu remarci că textul, atât de ofertant, grav și complex, a generat un spectacol minunat, la care publicul aproape că nu a îndrăznit să respire. Vasile Toma a reușit (ca de fiecare dată de altfel) să găsească tempoul potrivit, a îndrumat cei doi protagoniști (extrem de buni) cu mână sigură, a cizelat fiecare cuvânt, privire sau gest cu o atenție de bijutier și nu a făcut rabat la nimic: dicție, mișcare, sugestie din priviri, replici acide dublate de tristeți debusolante pentru personaje, sau aluzii doar din mișcarea actorilor. Este un dat atât de rar aceast mod de lucru al unui regizor, dăruit efectiv (până la uitarea de sine aproape) transformării unui text în spectacol, încât stai și te întrebi de ce nu sunt, nu toți evident, dar mult mai mulți regizori ca el. Cine merge mai des la teatru știe ce vreau să spun.

Piesa „Mariaj în do major” s-ar cere abordată din mai multe puncte de vedere: scriitoricesc, filozofic, teatral. Aleg pentru beneficiul acestei cronici, o trecere în revistă a mijloacelor teatrale de care m-am bucurat aseară:

1.    Primul ar fi scrisul scenic. Puțini autori au această ușurință: de a-și vedea la propriu personajele acționând pe scenă atunci când le scriu replicile. Am distins clar dorința autoarei de a scrie un text de teatru știind că acesta va trăi prin personaje.

2.    Al doilea „plus” derivă din primul: disponibilitatea autoarei de a oferi substanță, („carne”, cum se spune) personajelor sale, determinând astfel partituri extrem de solide și ofertante. Această calitate generează veritabile performanțe actoricești pentru cei doi interpreți.

3.    Eroii piesei trăiesc, acționerază și au un destin împlinit teatral și existențial. Totul de desfășoară într-o cameră obișnuită, deși conflictul este unul extrem de puternic și dramatic: „ora bilanțului” i-aș spune. Momentul în care treci în revistă ce-ai făcut, ce n-ai făcut, de ce n-ai făcut, sau cum trebuia să faci ceea ce-ți apare acum ca evident. Când ai mințit, de ce și cum îți poți suporta prezentul și mai ales viitorul, știindu-te „ștampilat” de minciună. Teribil moment al adevărului.

4.    Textul oferă o bucurie reală chiar și numai la lectură și presupun că toată lumea este de acord că lectura unui text poate genera un efect nescontat de autor: plictisul. Aseară am avut din plin contrazicerea acestei preconcepții. Spectacolul este Viu (cu „V„ mare), plin de imaginație, haz (atât cât trebuie).

5.    Spectacolul de aseară ne-a dovedit, prin regia excelentă, că un mare avantaj al unei trupe este să aibă un regizor care să-i facă pe actori să-și gândească rolurile. Având la dispoziție „materia primă” extrem de bună a textului scris de Florentina Loredana Dalian, echipa a reușit să convingă spectatorii de ceea ce se petrece sub ochii lor.

6.    Această însușire o au puține spectacole: de a transpune verosimilul din text  pe scenă. Nimic fals, nimic ilogic, nimic stupid sau de necrezut în acest spectacol. Nu este o copie a realității, așa cum nici nu trebuie să fie teatrul, ci este un alt univers, posibil și, mai ales, credibil. Aceasta este una din frumusețile teatrului.

7.    Spectacolul este plauzibil de la un capăt la altul, nu copiază nimic, nu împrumută nimic, fiind o construcție dramatică clară și echilibrată, în care ideile, sau întrebările fundamentale, chiar filozofice, pe care și le pun personajele, fac casă bună cu rezolvarea scenică avută permanent în vedere.

8.    Dacă ne gândim că un text își găsește împlinirea adevărată printr-un spectacol, atunci ar fi de dorit ca mai mulți regizori să se aplece asupra unor asemenea texte, pline de inedit, substanță și posibiltăți teatrale evidente.

9.    Deși se menționează în afiș că este o comedie romantică, trebuie să subliniez că, fără să lipsească aproape deloc, comicul este „bine temperat”, neviolent, fără vulgaritățile pe care le vedem și auzim din păcate pe alte (prea multe...) scene. Sunt convins că autoarea a avut în vedere o cugetare a lui Titu Maiorescu din lucrarea „Comediile Domnului Caragiale”.  Acesta afirma: „În spatelele fiecărei comedii se află o tragedie” Sigur că nu avem de-a face cu o tragedie, dar cât de ușor au ieșit din spatele replicilor, aparent haioase, dramele prin care trec personajele! Personaje care ajung spre final să se conformeze unei alte cugetări a unui alt gigant al teatrului românesc: Camil Petrescu: „Câtă luciditate, atâta dramă!”

Cei doi interpreți, Magda Băcescu și Ștefan Apostol se achită cu dăruire, profesionalism și deplină încredere în posibilitățile lor de exprimare scenică, unei misiuni grele. Orice spectacol cu numai două personaje este dificil, greu de susținut și, mai ales, în pericol de a plictisi printr-un previzibil scontat. Nu a fost cazul aseară. Totul a curs frumos, cu scene emoționante în doi, sau în monoloagele lor, cu priviri, zâmbete, nedumeriri, revolte, resemnări, sau neînțelegeri profunde, sau aparent superficiale, rezolvate cu brio. Probabil că aceste două roluri vor deveni adevărate „borne” ale drumului lor de-aici înainte prin această lume atât de grea a teatrului. Totul a fost trăit, nejucat, toată emoția a fost generată prin replicile bine spuse, prin gesturi, priviri, sau pur și simplu pauze.

Scenografia, costumele, sau muzica (bine aleasă) au contribuit și ele la reușita unui spectacol minunat, echilibrat și mai ales emoționant.

Cu fiecare spectacol pe care-l realizează, regizorul Vasile Toma face un pas uriaș înainte pe această cale spinoasă a regiei. Se dovedește un fin bijutier al compoziției actoricești, un maestru al vorbelor bine spuse pe scenă de către actori, un imaginativ plin de har și cu talentul, atât de rar printre confrații săi, de a se conforma unui principiu esențial al teatrului, enunțat de Jean Louis Barrault, care spunea că „Principala menire a teatrului este să emoționeze.”

Între concepția lui Bertold Brecht cum că „Teatrul trebuie să demonstreze în primul rând că este teatru.”  eu nu am nicio reținere în a mă solidariza complet cu marele actor francez și cu acest mare regizor român Vasile Toma.

Felicitări întregii echipe!

 

Constantin Venerus Popa

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Filiala București

Secția Dramaturgie

București, 19.12.2025

P.S Mergeți la acest spectacol fie și numai pentru a afla răspunsul la teribila întrebare „CE ESTE DRAGOSTEA?”

„Mariaj în Do Major”

 

Sau cum s-a născut o piesă

 

Fiecare act de creație are la bază o succesiune de întâmplări, de întâlniri faste cu anumiți oameni, de confruntare cu felurite situații din viață. Așa a fost și cazul piesei „Mariaj în Do Major”, a cărei premieră a avut loc joi, 18 decembrie 2025, la Teatrul „În Culise” din București. Niciun „produs” artistic nu vine de nicăieri și nu reprezintă doar meritul unei singure persoane – creatorul – cu atât mai mult în cazul unei piese de teatru, în care actanții sunt mulți și de categorii diferite, dar care, împreună, trebuie să formeze o echipă sudată care să confere coeziune și sens actului creator.

Am fost dintotdeauna o mare iubitoare de teatru, încă de pe vremea când, copil fiind, jucam (ba chiar și regizam) în piesele pe care le prezentam la serbările școlare. În studenție, am vrut să mă înscriu la Teatrul „Podul” (despre care ulterior am aflat, de la actrița Olga Delia Mateescu, formată acolo, că a fost o pepinieră de mari actori), dar întrucât urmam o facultate (poli)tehnică, care îmi secătuia resursele intelectuale și de timp, am renunțat. M-am consolat cu statutul de spectator, de care m-am folosit la maximum, cât am putut, mai cu seamă în perioada studenției din anii 1987-1992 când, în marile teatre bucureștene am avut șansa de a vedea piese de referință din istoria dramaturgiei românești, jucate și regizate de mari artiști. De acolo și din acea perioadă cred că mi-am luat „țăcăneala” de dramaturg (deși cu sfială îndrăznesc a mă numi astfel, având în vedere „greii” categoriei).

Prin 2008 mi-a încolțit dorința de a scrie teatru. Dar nu pentru că-mi place să-l scriu (dintre toate genurile/speciile literare, e cel mai greu, mai chinuitor și mai dătător de neliniști), ci pentru că-mi doream să-mi văd jucată o piesă. Am scris proză și poezie, am publicat cărți, dar asta e altceva. Doar cine a trăit sentimentul pe care l-am trăit eu joi seară poate să înțeleagă ce înseamnă să vezi/ să auzi cum replicile pe care le-ai așternut pe hârtie în liniștea casei tale prind viață prin rostirea actorilor, transmițând stări și neliniști în sufletele mai multor spectatori deodată.

Așa că m-am apucat, chit că nu prea știam de unde să m-apuc. M-am gândit că cea mai bună școală e lectura pieselor marilor dramaturgi. N-aveam răbdare să citesc mult teatru (Cine are? Lectura dramaturgică e plictisitoare), totuși m-am străduit și l-am citit pe Cehov, dramaturgul care îmi e cel mai aproape de suflet. Apoi am scris și am scris, motivată și de cele câteva (puține) concursuri de dramaturgie de la noi din țară. Am ascultat sfaturile celor binevoitori (puțini și ei) care mi-au citit piesele, am băgat la cap criticile constructive (uneori mi s-a spus: „Ai grijă că teatrul nu-i proză! Replicile trebuie să fie scurte și firești! Rostește-o pe fiecare cu voce tare și vezi dacă ție, ca spectator, ți-ar spune ceva!”). Am trimis la concursuri și, cu ușoară uimire, am constatat că piesele mele se situau adeseori pe locuri fruntașe. Dar după premii și festivitatea de premiere, eventual și o publicare în vreo antologie de concurs, lucrurile se opreau acolo.

Aici vreau să fac o paranteză: Lumea teatrului țipă și se vaită că nu există dramaturgie contemporană, dar acei puțini care o scriu nu sunt maxim încurajați, cu rare excepții. În plus, ceea ce vedem adeseori pe scenele din țară mai degrabă confirmă ideea că nu există dramaturgie contemporană (deși există câțiva, printre prietenii scriitori, ale căror piese ar merita jucate și rejucate). Dar, ca de altfel și în alte domenii, degradarea a pătruns și în lumea teatrului.

Revin. Piesa de care facem vorbire am scris-o prin 2015 și avea pe atunci numele „Dirijorul”. O scrisesem special pentru un concurs de dramaturgie cu două personaje. La acel concurs n-a obținut nicio distincție, dar la un altul, ulterior, a fost evidențiată, iar în 2023 chiar jucată ca spectacol lectură la Teatrul „Vasile Alecsandri”, din Iași, sub numele „Simfonia Minciunii fără sfârșit”. Aceasta, față de piesa inițială, fusese completată astfel încât să devină din teatru scurt, ceva mai lung, pretabil la o piesă de peste o oră. Și asta s-a datorat regizorului Vasile Toma, cu care am avut una dintre acele întâlniri mirabile în 2022, într-o excursie organizată de Uniunea Ucrainenilor din România. M-am trezit invitată acolo de cantautorul și poetul Traian Chiricuță, și chiar mă întrebam ce caut eu acolo. Acum am aflat ce-am căutat, trebuia să-l întâlnesc pe Vasile. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că este actor și regizor, jucase și regizase în mari teatre bucureștene, că acum se ocupă mai mult de teatrul independent; mai cu teamă, i-am zis că măzgălesc și eu câte ceva, m-a rugat să-i trimit, și prima piesă care mi-a picat la tastatură a fost „Dirijorul”. A citit-o, i-a văzut potențialul, dar mi-a spus că e prea scurtă, să mai adaug una-două scene. Mi-a picat cerul în cap (nu scriu la comandă), dar m-am înverșunat și am scris-o (cu mâna pe inimă spun că n-aș mai fi umblat la piesa aia și n-aș mai fi dezvoltat-o, dacă nu mi-o cerea el. Dar nu voiam să-l dezamăgesc, era primul regizor care mă lua în seamă. Plus că îmi trimisese filmarea unei piese regizate de el – „Comedie de modă veche” de Arbuzov, și îmi plăcuse maxim, altfel poate nu l-aș fi luat eu în seamă pe el.) Ulterior, a încercat să facă piesa cu diverși actori, care mai de care mai ocupați. Uneia dintre actrițe îi datorez faptul că a cerut mai multă „substanță”, astfel că am adăugat cele două monoloage (preluate din prozele mele scurte: „Când Dumnezeu era impiegat” și „Balerina”) care dau greutate piesei. Iar celor doi protagoniști – Magda Băcescu și Ștefan R. Apostol – le datorez faptul că și-au dorit să joace în piesă și astfel, împreună cu regizorul Vasile Toma, au adus la viață, la stadiul de produs finit, piesa care își aștepta actorii. Acestora li s-au alăturat (fericită asociere!) scenograful Valeriu Panait și designerul Marian Stăiculescu. Tuturor le adresez mulțumiri pentru munca și talentul pe care l-au pus în fiecare detaliu, astfel încât premiera piesei „Mariaj în Do Major” (așa cum a rămas titlul final, după mai multe căutări) să fie un succes. Nu voi face o cronică, întrucât, eu fiind autorul, aș putea fi subiectivă. În schimb, dramaturgul Constantin Venerus Popa a scris o cronică laudativă chiar de a doua zi după premieră, fapt pentru care îi sunt/ suntem recunoscători.

Calde mulțumiri și recunoștință adresez și domnului director al teatrului, Adam Q. S. David, regizor la rândul său. Nicio piesă nu poate fi jucată, dacă nu există un teatru și cineva avizat care s-o gireze.

Nu în ultimul rând, aș vrea să adaug prețuirea și mulțumirile mele pentru publicul care a ales să ne fie aproape, pentru impresiile „livrate” la cald, chiar după premieră, în foaierul teatrului, atât de primitor și gătit de sărbătoare.

Dintre cei apropiați mie, nu pot să nu-i amintesc pe cei care au ales ca, după o zi obositoare de muncă, să se înhame la traficul infernal al Bucureștiului de la acea oră, pentru a veni să-mi fie alături într-un astfel de moment important: sora mea, Alina Carmen, prietena poetă Vali Șerban (venită de la Slobozia), fosta colegă de bancă din liceu, Tatiana, mai vechea prietenă, Gabi, cu toată gașca ei de alți șapte prieteni și rude, fostul meu coleg de școală generală, Nelu (care a fost chiar o supriză, întrucât nu mă așteptam). Au fost și alți oameni dragi pe care i-am întâlnit acolo, cunoștințe comune ale mele și ale actorilor sau regizorului, scriitori sau din alte categorii profesionale, astfel încât m-am simțit ca într-o familie.

Pentru toate momentele frumoase, încărcate de emoție, de bucurie, pentru aplauze, flori, zâmbete sau doar simpla prezență, mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte! Mulțumesc, de asemenea, celor care au transmis gândurile și felicitările lor, pe facebook, chiar dacă nu s-au putut afla, fizic, în sală.

Închei cu îndemnul de a veni/ reveni la Teatrul „În Culise” și pentru alte piese care se joacă acolo și bineînțeles la următoarea reprezentație a „Mariajului...” care va avea loc tot acolo, în data de 24 Ianuarie 2026.

Scriam, prin 2013, o poezie care începe așa: „Sunt zile când viaţa-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.” Dragi spectatori, nu lăsați sălile de teatru goale, ele au fost create pentru voi! Chiar dacă teatrul ne poartă într-o lume iluzorie, el e despre fiecare dintre noi, iar prin teatru, și viețile noastre devin ceva mai luminoase.  

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 20/21 decembrie 2025

 

„Mariaj în Do Major” - premieră

 

Premiera: joi, 18 decembrie 2025, ora 19, la Teatrul „În Culise”

Teatrul In Culise propune publicului un nou demers artistic de profunzime: „Mariaj în Do Major”, text de Florentina Loredana Dalian, montat cu sensibilitate de regizorul Vasile Toma, cu o distribuție restrânsă, dar puternică, cu Magda Băcescu și Ștefan R. Apostol, în regia lui Vasile Toma.

„Două suflete se întâlnesc în lumina palidă a dimineții. Printre cești de ceai, se nasc confesiuni, se sting iluzii, se aprind adevăruri. „Mariaj în Do Major” e muzica unei iubiri care s-a cântat prea încet, prea târziu. O simfonie a vieții în două voci, tandre, crude, irepetabile.

O dimineață. O mărturisire. O viață întreagă răsturnată. Într-un duel de cuvinte, doi oameni descoperă cât de mult au pierdut, cât au ascuns și cât mai au de spus. „Mariaj în Do Major”, un spectacol care rupe tăceri și dezvăluie adevăruri ce ard.

O comedie dramatică despre un cuplu și adevărul pe care îl evită de-o viață. Intens, emoționant, savuros.”

Mărgăritare de la Cititori - azi, prof. dr. Elis Râpeanu

 Însemnări pe marginea unei cărți

 („Frumusețe străină” - proză scurtă, 2024)